În parcursul încurcat al omenirii există unele momente care parcă schimbă totul. Ne dau peste cap. Pentru un timp suntem sub efectul lor imediat, blocați. Apoi ne obișnuim. Și apoi trece. Schimbarea este, într-adevăr, acolo undeva. Nu s-a pierdut cu totul. Numai că noi, oamenii, ne revenim. Uităm cu rapiditate. În fuga cotidianului și mintea noastră este grăbită. Se grăbește să uite, să treacă la următoarea amintire, la următoarea schimbare, la următorul pas.
Gândurile acestea mi-au trecut prin cap după ce am văzut spectacolul Inimă și alte preparate din carne, de Dan Coman, în regia lui Radu Afrim. Spectacolul face parte din repertoriul Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. În perioada aceasta s-a aflat în turneu prin țară, încurajând astfel schimburile culturale între teatrele din România, fapt benefic pentru toate părțile implicate, artiști și public deopotrivă.
Atunci când pandemia era în toi, eram cuprinși de dorul față de cei cu care nu ne mai puteam întâlni sau de bucuria odihnei pe care statul acasă ne-o permitea. Era rău, dar în tot răul, pentru unii, era și bine. Era o schimbare mare, pe care o trăiam cu toții, cot la cot, fiecare de la el de-acasă. Ne gândeam că viața va fi altfel atunci când vom reveni la normal, că o vom trăi la maximum, că ne vom bucura de ea cu toată ființa noastră. Dorința de evadare ne făcea să așteptăm normalitatea cu ardoare. Acum, trei ani mai târziu, mă uit în jurul meu și mi-e clar, omul se schimbă extrem de greu. De fapt, poate că nu se schimbă niciodată.
Pandemia e în noi. Normalitatea după care tânjeam când stăteam blocați în casele noastre pare că s-a întors. Numai că noi, în loc să ne bucurăm de ea, cum afirmam sus și tare că o vom face, suntem și mai închiși și mai grăbiți și mai lipsiți de bucurie.
Spectacolul Inimă și alte preparate din carne mi-a amintit de o perioadă fragmentată, de toate gândurile care ne treceau atunci prin cap și de cât de repede am uitat totul. Am văzut un spectacol care vorbește despre pandemie, urmărind poveștile mai multor personaje de-a lungul perioadei de izolare. E un spectacol mărturie. Ca spectator, m-am simțit observatorul unor momente intime, ca și cum aș fi putut fi în casa fiecăruia în a cea perioadă, ca o muscă, ca fluturele uriaș care gravitează permanent prin universul creat de Radu Afrim.
În prima parte a spectacolului, structura sa fragmentată iese în evidență, însă pe măsură ce timpul trece, contextul devine tot mai clar. Călătorim din casă în casă, descoperind laturi umane aflate în izolare. Fiecare cut care ne mută dintr-o poveste într-alta lovește puternic. Se trece în permanență de la lumina difuză la neon, de la culori pale, la culori țipătoare. Am simțit că mi se permite accesul la două fațete ale aceluiași nucleu: plictisul izolării și sinceritatea la care aceasta ne-a provocat.
În primele minute în care îți este prezentat universul spectacolului craiovean nu înțelegi exact unde te afli. Tot haosul acela are un aer comic. Personajele se mișcă ciudat, arată ciudat și, ce să vezi, vorbesc ciudat. Parcursul spectacolului e ca un drum de la „Nu înțeleg despre ce e vorba aici.” la „Doamne, cât de bine cunosc situația asta.”. Este exact parcursul pandemiei ca parte a vieții noastre. Totul a început cu un haos greoi și înecăcios, iar treptat ne-am adaptat la ceva ce s-a tot numit „noua normalitate”.
În cea mai mare parte, din punct de vedere textual, spectacolul are la bază monologul. Personajele sunt într-o introspecție permanentă. Fiecare se caută pe sine. Pe când crede că s-a găsit, noul cocon îi este distrus. Monologul este alternat cu dialogul fructuos, plin de viață, dinamic. Ritmul spectacolului este unul echilibrat, la fel ca bătăile inimii. Accelerează, apoi se liniștește. Apoi accelerează iar. Și tot așa. Lumina se stinge după fiecare scenă și se reaprinde la următoarea, creându-se astfel senzație bătăilor inimii.
Comicul este foarte prezent în acest spectacol, dar este completat de o duritate a situației din care se naște. Râdem de modul de a vorbi al personajelor sau de modul în care ele se mișcă, până când descoperim că problemele lor sunt reale. Spectacolul lui Radu Afrim devine din ce în ce mai profund pe măsură ce situația pandemiei este din ce în ce mai clară, iar personajele se adâncesc tot mai mult în interiorul lor. Pare că asistăm la singurătatea trăită în colectivitate sau la o mărturie colectivă a singurătății fiecăruia.
Fluturele uriaș scutură din când în când acest univers. Este prezent în fiecare poveste. Se mișcă haotic. La început pare ciudat, dar pe măsură ce ne cuprinde tot mai mult spectacolul, fluturele devine parte integrantă a sa. Ne așteptăm să apară, fiind element definitoriul pentru acest univers pandemic.
Inima de la Craiova mi-a amintit de pandemie, pe care aproape o dădusem uitării. Avem nevoie de acest reminder care nu este chiar atât de kind precum se anunță la început. Avem nevoie să ne vedem, prin intermediul metaforelor, ca parte a unui univers pe care-l tratăm ca și cum ni s-ar cuveni. Suntem fragmentați. Pandemia a trecut și, uneori, pare că, de fapt, nici nu a existat vreodată. Numai că urmele sale sunt în noi. Singurătatea e în fiecare dintre noi. Încercăm să o evităm, dar trăim cu ea. Îi întorceam spatele, dar, la fel ca fluturele uriaș, este tot acolo.
Un spectacol care rămâne în mintea publicului ca o urmă, la fel cum pandemia s-a lipit de noi și rămășițele sale au devenit normalitatea de azi.
Așteptăm cu drag să ne deplasăm cu Ierbarul nostru, în regia aceluiași Radu Afrim, la Craiova, pe 25 aprilie.
Hai la teatru!
Sașa Pânzaru
