Uneori, când ieși din sala de spectacol, ai o senzație care rămâne cu tine mult timp. Uneori pleci cu răspunsuri, cel mai des cu întrebări sau doar cu o experiență artistică în plus. După spectacolul Întoarcerea de Laurențiu Blaga, în regia lui Adi Iclenzan, pleci și cu răspunsuri, și cu întrebări, multe, dar și cu o experiență artistică în plus. Pleci cu o senzație de claritate, de limpezime: „Da, cam așa suntem noi, oamenii. Cam acestea sunt relațiile noastre. Cam așa ne certăm. Cam așa știm să ne iubim.”. Îți este arătat omul, fără etichetele „bine” sau „rău”.
La intrarea spectatorilor în sală, actorii sunt deja în scenă. Se plimbă. Te privesc cum intri, cum te așezi, cum pătrunzi în spațiul lor și li te alături. Fiecare actor este cu gândurile sale, având mai multă sau mai puțină interacțiune cu publicul. Dacă îi cunoști pe cei patru actori, Andi Gherghe (Mihai), Ștefan Mura (George), Georgiana Ghergu (Cristina) și Alexandra Țifrea (Alexandra), ai senzația că sunt în scenă civili, fără a interpreta personaje. E ca și cum actorii te-au invitat la o discuție și așteaptă să se așeze toată lumea. Totul e foarte firesc, banal aproape, numai că faptul că ești privit atât de des, analizat chiar, te face să te simți un pic ciudat, un pic prea la vedere, față de cum ești de obicei la teatru.
Ușa Sălii Mici se închide și, în atmosfera instalată, Mihai și George încep să vorbească. Discuția curge firesc. Nu există nimic din ceea ce fac cei doi care să-ți indice că sunt pe scenă, într-un spectacol, la teatru. Până când unul dintre ei îți aruncă o privire. Te trezește. Te simți și tu implicat în discuția lor. Convenția teatrală este spartă. Ficțiunea și realitatea sunt alternate, creând un mecanism care funcționează perfect împreună. Pe când se creează iarăși senzația că personajele sunt în intimitatea lor, unul dintre ele sparge convenția. Îți adresează o întrebare sau îți aruncă o privire sugestivă. Pe când te relaxezi din nou că ești doar un martor a ceea ce se întâmplă, devii parte a experienței la care ai venit să asiști. O trăiești în mod direct. De altfel, pe toată durata spectacolului, publicul rămâne la vedere. Toate reacțiile tale se văd. Nu mai poți ascunde nimic, la fel ca aceste personaje.
Textul lui Laurențiu Blaga vorbește despre oameni, într-un moment în care avem atât de multă nevoie de acest lucru. O face fără să ne agreseze, fără să ne certe și fără să ne învinuiască. Doar ne pune în față o oglindă. Regia lui Adi Iclenzan completează textul, potențându-l. Îi conferă o dimensiune reală, faptică, fără a-l abate de la traseul său, de la scop, ci, din contră, ajutându-l să și-l atingă mai bine și mai repede. Oglinda care îți este pusă în față nu doar te arată așa cum ești. Tu din oglindă vorbești cu tine. Te întrebi când se termină despărțirea, dacă mai poți iubi a doua oară, cum e mai rău, să fii singur într-o relație sau să fii singur, fără relație. De câte ori pe zi ne punem, nouă înșine, astfel de întrebări? De câte ori ne și răspundem? De câte ori și acceptăm răspunsul? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care succed în mod firesc întrebările imaginii din oglindă, personajele.
Nu știi niciodată, dacă a ieșit din scenă, pe unde urmează să reintre personajul. Când înțelegi acest lucru, începi să te lași surprins. Tot caracterul real al conversațiilor este spart de aceste intrări și ieșiri lipsite de logică. Și atunci începi să ai senzația că oamenii aceștia din fața ta locuiesc acolo, în Sala Mică din teatru. Au mai multe uși, deci ies și intră pe unde vor, se ceartă pe holuri și prin cabine, intră pe sub practicabilele pe care este așezat publicul, se așează lângă tine, în public, iar când se ridică aproape te panichezi pentru că nu ai văzut când s-a petrecut așezarea. Îi este dată o valoare specială acestui spațiu scenic care are doar câteva elemente specifice domesticului (masa, scaunele, canapeaua). Realitatea relațiilor dintre personaje este atât de puternică, încât conferă un caracter domestic sălii de spectacole, în loc să fie sala cea care conferă un caracter teatral jocului actoricesc.
Fiecare personaj este în scenă aproape permanent. Ieșirile sunt foarte scurte. La scenele în doi asistă, de fapt, și celelalte două personaje. Uneori se vorbește chiar despre ele, iar ele reacționează. Devine normal ca atunci când ești la tine acasă, la masă cu nevasta ta, să te uiți în spate la prietenul tău atunci când vorbești despre el. E un spațiu comun, e o experiență comună, pentru toți cei prezenți în sală. E teatrul care ne aduce împreună în fața acestei ființe cam ciudate care este chiar omul.
Ritmul spectacolului este foarte important pentru această experiență artistică. În prima parte, ritmul se menține. Parcă există un metronom care-l stabilește. E un ritm nici prea rapid, nici prea lent. Un ritm un pic mai desfăcut decât cel real, fapt datorat, cred eu, raportării constante la public. Uneori simți că tensiunea crește și ai senzația că urmează să se întâmple ceva, să se spună ceva, dar totul se liniștește și se reia cadența inițială. Până când exploziile devin inevitabile pentru personaje. Fiecare dintre ele, pe rând, răstoarnă universul ordonat pe care l-am avut în față la început. Unele dintre personaje îl răstoarnă la propriu. Deci, așa e omul. Are limitele lui, rănește, lovește, înșeală, ascunde. Pur și simplu, așa este el. Cu toții ne-am pierdut cel puțin o dată cumpătul și am explodat, fiecare în felul său. Și atunci am rănit pe cineva. Și viața a mers pur și simplu mai departe.
Vlad este nucleul în jurul căruia se învârt cei patru. Nucleul care nici măcar nu-și face apariția. Viața lor se schimbă cu totul din cauza unui reper care nu este palpabil, care nu ni se alătură în acest spațiu comun, al oglinzilor. Vlad nici măcar nu va mai veni, „poate la anu’”. Cum ar fi dacă acești oameni, pentru că rămâi mai mult cu ideea de oameni decât de personaje, nu s-ar raporta la cineva care nu mai este prezent în viața lor? Se forțează să dezgroape trecutul, eliberându-se de poveri cărate timp de zece ani.
După toate exploziile, când decorul ajunge cu susul în jos, nu te-ai mai aștepta la nimic. Unde mai poate merge povestea mai departe? Relațiile sunt distruse, obiectele sunt distruse. Ce se mai poate face? Și, la fel ca în întregul spectacol, pe neașteptate, dar de un firesc admirabil, spectacolul merge mai departe. Cei patru se liniștesc. Se așează și-și continuă filosofiile. Vorbesc despre mâncarea de la restaurantul pe care nu-l vedem, dar, de fapt, nici nu avem nevoie să-l vedem. Totul a redevenit ca până la explozie. Pare că nimic din trecut nu i-a lovit niciodată. Ne întoarcem la starea inițială, la relațiile inițiale. Și acest lucru nu este anunțat de nimic, nu este marcat prin nimic, el doar se întâmplă. Suntem propulsați de actori în lumea paralelă despre care vorbește Cristina, cea în care viața se desfășoară în continuare, în lipsa unei decizii luate în lumea cealaltă, unde totul s-a schimbat.
Întoarcerea este un spectacol despre om, „ca un desen care iese tot mai mult din propriul contur, până când răbufnește”, mărturisește Anda Dan, una dintre spectatoarele care l-a văzut de mai multe ori până acum. E un spectacol oglindă, care ne arată pe noi așa cum nu am vrea să ne vedem, așa cum suntem de fapt, vulnerabili. E un spectacol necesar. Cred că de astfel de teatru este mare nevoie acum, un teatru care să vorbească despre ființa umană fără să o condamne, dându-i acesteia posibilitatea să aleagă ce face cu ce descoperă despre sine. Teatrul adevărului, teatrul ca experiență, teatrul ca senzație poate fi teatrul prezentului și al viitorului apropiat, fiindcă satisface nevoile actuale ale omului, făcând ceea ce el nu mai are timp să facă, să sondeze în propria-i ființă.
Așa că, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
