În anii de când studiez acest domeniu și de când activez pe și în jurul scenei, am descoperit că există mai multe tipuri de teatru. În prezent, această artă se poate face în foarte multe moduri. Unele sunt mai atractive, altele mai greu de receptat. Totul depinde de intenția pe care și-o pun creatorii și de dorința cu care pășește publicul în sala de spectacol.
Spectacolul Jocul ielelor, în regia lui Adi Iclenzan, cel mai nou spectacol al Teatrului Național Târgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu, a putut fi vizionat pentru a doua oară aseară, în cea de-a șaptea zi de aniversare.
Textul reprezintă prima piesă de teatru scrisă de Camil Petrescu, în 1916. Este structurată în 3 acte și 12 tablouri. Pentru începutul secolului al XX-lea, Camil Petrescu a fost un inovator. El a promovat un teatru de idei, un teatru filosofic, care dezbătea și evidenția concepții politice și sociale utopice. A fost un om de cultură care a pledat pentru superioritatea intelectualului în societate. Piesa montată de curând pe scena târgumureșeană a fost considerată de autor o dramă de conștiință. Gelu Ruscanu este prins între justiție și iubire, având o perspectivă a absolutului asupra amândurora.
Acțiunea textului se petrece, de asemenea, la începutul secolului al XX-lea. Prezentul și acel trecut sunt destul de diferite. Poate că întâmplările acelor timpuri ar fi de mare interes, în special pentru cei pasionați de istorie sau deschiși către a descoperi și alte momente ale caracterului uman. Modul de scriere a lui Camil Petrescu, ideatic, din perspectivă utopică, face ca povestirea evenimentelor din acei ani să sune destul de rigid.
Montarea lui Adi Iclenzan se mulează perfect pe atmosfera textului. Ai senzația, de-a lungul celor trei ore, că te afli în mintea protagonistului. Aerul este unul îngreunat, la fel ca gândirea absolutistă a lui Gelu. Fumul de pe scenă este extrem de dens, reducând adesea vizibilitatea. În acele momente, se aud doar vocile celor care vin și pleacă din redacție. Masa din redacție este situată foarte departe de buza scenei. Personajele sunt adesea mici, într-un ansamblu mare și rece. Scena creează senzația de hău, la fel cum mintea lui Gelu îl înghite, îl absoarbe. Aproape că nu mai știi dacă se vorbește cu Gelu sau doar cu mintea lui.
Spectacolul acesta este diferit față de altele și iese în evidență prin faptul că include și spații ale teatrului la care publicul nu are acces, dar și spații care, conform convenției, îi sunt destinate, nefiind specifice actului scenic. Te simți în centrul unei construcții mari. Vezi cum cei care au părăsit scena stau de vorbă undeva în exteriorul ei, dar nu știi exact unde. Vezi cum cineva urcă scările, coboară scările. Nu știi de unde vine, până nu auzi una dintre uși deschizându-se. Este un spațiu cu multe zone ascunse, iar singurul mod în care ai acces la ele este prin intermediul camerei de filmat.
De altfel, spectacolul are o componentă filmică foarte puternică. Este o senzație tare ciudată să vezi atât de mult film pe scena unui teatru. Sunt personaje cu care spectatorul face cunoștință prin intermediul scenelor filmate. Apoi, la un moment dat, personajul apare pe scenă, trece pe lângă tine și modifică atmosfera spațiului comun, redacția. Fiecare personaj pășește în redacție cu energia sa. Persoanele feminine sunt cele care distrug spațiul de fiecare dată. Asistăm la trei explozii, pe care le-am putea numi chiar „crize de nervi”, ale acestor femei captive în lumea bărbaților. Lupta masculină pentru putere și dreptate le face să se simtă neiubite și să reacționeze impulsiv și chiar destul de copilăresc.
Filmarea cu Nora pregătindu-se, arătându-ni-se, de fapt, imaginea pe care o vede ea în oglindă atunci când se machiază, este una puternică, definind parcă sentimentele prin care trec toate personajele feminine din această piesă. Sunt blocate într-o lume a ideilor, în care bărbații nu aleg dragostea pentru ele, ci dreptatea, moralitatea sau puterea. Vedem o femeie nefericită, aproape de disperare. Privim în ochi un om care nu se iubește și care nici nu știe cum să o facă. Atunci când o descoperim pe Nora, în cealaltă scenă filmată, alături de Gelu, în timp ce filmarea cu ea murdărindu-și fața cu machiaj merge în buclă, ne surprinde contrastul dintre cele două ipostaze ale aceluiași personaj. În spatele unei imagini frumoase, senzuale și apreciate de bărbați, după cum ține să menționeze chiar ea, se ascunde disprețul față de sine.
Fundalul sonor al spectacolului te duce cu gândul la picătura chinezească. Te simți într-un subsol, captiv. Poate că la fel se simte și Gelu, captiv în propria-i minte, care îl face să nu accepte decât iubirea absolută. Uneori sunetul seamănă cu o vece stinsă, strangulată, dar cu tente lascive. În spațiul acesta care începe să se simtă ca o fundătură, sunetele de acest tip devin înfricoșătoare. De altfel, ritmul spectacolului este unul constant, până într-un punct. Foarte rar, constanța este spartă de crizele femeiești. Ritmul menținut, sunetele bizare, senzația de spațiu situat dedesubt creează în spectator o stare aparte. Poate că nu e tocmai starea la care s-a așteptat majoritatea sălii atunci când a decis să vină la teatru. Jocul ielelor este un text cunoscut, studiat în școli. Camil Petrescu este un nume cunoscut. De aceea, montarea unui nume într-o cheie mai avangardistă, diferită de cea caracteristică și acceptată în timpurile noastre, poate fi o chestiune controversată.
Smoala în care ajungem să plutim cu toții la acest spectacol dispare treptat, la început, iar apoi, brusc suntem scoși afară din mintea lui Gelu. Volumul lavalierelor este din ce în ce mai coborât, până când acestea dispar și-l vedem pe Gelu explodând, diferit de cum fusese până atunci, de versiunea lui absolutistă, intelectuală, utopistă. Maria Sinești apare din sală. Actorii și spectatorii sunt amestecați. Cei doi foști amanți vorbesc peste noi, la o distanță uriașă unul de altul. Sunetul nu mai este cel rigidizat de lavalieră. Cuvintele sunt rostite firesc, uman. Pare că am aterizat într-un alt spectacol. E ca și cum lumea pe care am văzut-o până atunci se întoarce cu susul în jos.
Jocul ielelor în viziunea lui Adi Iclenzan este o sondare a minții rigide a protagonistului. Coborâm, împreună cu actorii, în subsolurile modului său de a fi. Nu s-a încercat contemporaneizarea lui Camil Petrescu, ci potențarea stării teatrului de idei pe care acesta l-a preferat. Este o lume în care timpul se dilată, iar umanul aproape că dispare. Ne aflăm în mijlocul unei lumi obosite, nefericite și prin toate acestea, absurde, dar, în același timp, atât de reale. Clădirea atât de cunoscută a teatrului, prin intermediul tehnologiei, capătă alte dimensiuni și alte sensuri. Universul spectacolului nu se mai limitează la planul scenic, ci se extinde, cuprinzând tot teatrul.
Acest spectacol constituie o experiență diferită de altele. Și este important să înțelegem că experiențele teatrale nu trebuie să fie la fel, nu trebuie să ne conducă înspre aceleași câteva zone din noi. Poate spectacolul la care mergem în seara aceasta ne va face să simțim ceva ce nu am mai simțit la teatru sau să descoperim ființa umană, și chiar să ne descoperim pe noi înșine, dintr-un alt unghi, într-un alt fel.
Așa că, hai la teatru!
Sașa Pânzaru
