În data de 10 martie, cu aproape două săptămâni înainte de premiera spectacolului Canin, în regia lui Botond Nagy, am avut plăcerea de a asista la o repetiție. Mai jos, urmează gândurile mele despre această experiență:
În Sala Mică, cu câteva minute înainte de începerea repetiției propriu-zise, te simți ca într-un cuib de albine. Un zumzet plăcut umple aerul, oamenii se salută, râd, discută. Se pune muzică. Se stabilesc mici modificări la costume, la decor, la recuzită. Actorii se încălzesc, se întind, se mai uită peste text.
Când intru, ca și spectatorii, primul lucru pe care îl observ este decorul. O împletire între casă normală a unei familii și peștera din mitul lui Platon prevestește mesajul spectacolului. Pregătindu-mă pentru acest articol, am văzut filmul din care este inspirat spectacolul și, văzând decorul, deja încep să îl înțeleg mai bine. Odată cu începutul repetiției, se simte o schimbare în aer. Atmosfera este în continuare relaxată, dar mult mai serioasă. Mă fascinează viteza cu care actorii trec din starea lor cotidiană în situația scenică, naturalețea cu care fiecare om implicat trece „la posturi”.
În repetiția de azi, spectacolul încă este în construcție, fiecare scenă dezvoltându-se sub ochii mei. Regizorul menține o atitudine deschisă, lucrând împreună cu actorii, care la rândul lor vin cu propuneri și experimentează. Oricât de mult se întrerupe o scenă, oricâte elemente se adaugă sau se schimbă, actorii continuă să treacă fără probleme dintr-o stare în alta, ca și cum au mai jucat scena proaspăt creată de o mie de ori până acum. Unele elemente sunt deja stabilite, dintre care primul care îmi sare în ochi este mișcarea scenică. „Copiii” oscilează între mișcări rigide, aproape robotice și mișcări dinamice, animalice, care subliniază perfect natura personajelor.
Jocului actoricesc i se adaugă următorul element: interacțiunea cu pereții mobili din decor. Actorii și tehnicienii lucrează împreună, mișcând pereții în așa fel încât trecerea să fie fluidă. Pe momentele de heblu, lumea se mișcă pe scenă aproape ca într-un dans, astfel încât spectatorii să simtă cu adevărat că sunt martori la „magie în mișcare”. Astăzi, însă, eu văd spectacolul cu toate luminile aprinse, atât pe scenă cât și în sală. În pereții de plexiglas din decor, pot să văd reflexia sălii, fețele tuturor celor ce lucrează în afara scenei făcându-și loc printre cei care lucrează pe scenă. Până să mă angajez în teatru, nu am realizat cu adevărat câți oameni lucrează la un spectacol, de câte mâini e nevoie ca să construiești produsul final, mâinile din ateliere, mâinile din birouri, din spatele și din fața scenei. În imagine din plexiglas, realizarea mea devine și mai vizibilă.
Când o scenă curge până la final, apuc să văd câte o parte din acel produs final. Chiar și acuma, în faza de construcție, „Canin” creează o atmosferă foarte bine conturată, mai ales când se adaugă și sound design-ul. Temele abordate în spectacol sunt mai grele și acest lucru se resimte, motiv pentru care am apreciat și atenția regizorului la efectul pe care aceste subiecte îl are asupra actorilor.
După câteva ore, repetiția se încheie, iar eu mă întorc în birou, încântată de ceea ce am văzut și foarte, foarte entuziasmată să văd acest spectacol în formă finală, lucru pe care vă încurajez și pe voi să îl faceți.
Sophia Lazăr