Presa

Ierbar debutează încă dinainte să înceapă. Ambientul (folosesc acest cuvânt pentru că e vorba de mai mult decât o simplă scenografie, e un mediu în care suntem trași cu totul) te lovește din momentul în care intri și te așezi în sală. Vegetația și pietrișul ce alcătuiesc decorul sunt imposibil de ascuns de cortină, își scot capul pe după ea, se împrăștie și acaparează întreaga scenă. (…) Cealaltă parte a spectacolului, cea a colectivului, a dialogului personajelor și a desfășurării acțiunii, standardul unui spectacol de teatru, este fix opusul, este de un dinamism zvâcnitor, un hazard continuu, o glumă poznașă și bine gândită, un gest grotesc și dezarmant. Asemănătoare unei păduri schimonosite în plin taifun sau buruienilor smulse subit dintr-un pământ instabil. (…) Felul în care Radu Afrim reușește să alterneze aceste două bucăți antitetice ale aceluiași întreg, formând un yin-yang în perfectă armonie, este deopotrivă surprinzător și firesc. — Oana Balaci, 8 decembrie 2022, Liternet

Asumat poetic, cu o dramaturgie splendidă creată de Radu Afrim în parteneriat creativ cu Simona Popescu (Cartea plantelor și a animalelor), Ierbar investighează într-o manieră atipică o serie de teme deloc străine, de altfel, operei regizorale ale celui în discuție: timpul, uitarea (cea sălbatecă, ce te face să pierzi lucrurile pe care le-ai îndrăgit, dar și cea blândă, a „nu mă uita”-urilor dintr-un vechi ierbar), fragilitatea ființei, revizitarea afectivă a trecutului și așa mai departe. De data aceasta, însă, Afrim alege să se sprijine explicit, mai mult decât în alte rânduri, pe structuri poetice cărora le explorează până în cele mai mici detalii teatralitățile și potențialul dramatic. (…) Scenografia Irinei Moscu e un admirabil conductor de atmosferă și energii. Naturalismul stilizat pe care îl propune în organizarea scenei, cu „parcelări” luxuriante, cu o seră pe care o vedem din exterior, dar în care intuim fantastice metamorfoze, cu aleea de pietre ce străbate pământul reavăn, ne tulbură prin impresia de lume recognoscibilă și totuși parcă dispărută. Un ecran-fereastră, soluție dragă lui Afrim, deschide spațiul spre teritorii video cu filmări prealabile în natura reală, dar și cu inserturi de artă, precum lucrarea Helenei Flockhart sau alte elemente grafice. — Călin Ciobotari, 8 decembrie 2022, 7iasi

Poezia și naivitatea nesfârșite ale textului sunt alternate cu stridențe intenționate și mici perversități utile pentru dinamizare. Acest lirism este materia primă a „Ierbarului”, provenit deopotrivă din volumul de poezie semnat de Simona Popescu, „Cartea plantelor și animalelor”, și din sensibilitatea artistică a lui Radu Afrim, potențată din ce în ce mai inspirat și mai așezat în perioada recentă. În mod caracteristic și necesar, superficialitățile caricaturizate scot și mai pronunțat la iveală, fără tezism învechit, câteva idei inedite despre aprofundarea vieții prin natură. (...) Are Radu Afrim o cochetărie, o actualitate viscerală în felul în care traduce viața în teatru, concentrându-se în principal pe cea dintâi, și doar mai apoi pe forma ei mimetică. În fapt, poate că meritul principal al regizorului în această montare (pe lângă jonglatul milimetric între lirism și sensibilitate, și bășcălie și realitate neșlefuită, uneori dusă spre grotesc) este tocmai capacitatea de a aduce teatrul mai aproape de momentul prezent, în loc de a distorsiona și cenzura momentul prezent până se potrivește în șablonul steril al scenei. — Raluca Cârciumaru, Ziarul Metropolis, 8 decembrie 2022

Tatăl meu, preotul prezintă caracteristici puternice ale unui teatru social fiindcă abordează, într-o cheie totuși cu tentă comică, probleme stringente ale societății românești contemporane. O societate predominant patriarhală plină până la refuz, plină de prejudecăți, de adevăruri false și ipocrizii. O societate în care absurdul devine o prioritate, iar dogmele religioase au întâietate în fața legii. (...) Un om al bisericii ce ar recurge la șantaj, manipulare și abuz emoțional împotriva unei persoane dintr-o categorie vulnerabilă, venită dintr-un mediu defavorizat, doar pentru a-și apăra propriile interese. Un om al lui Dumnezeu care nu dorește să-i ajute pe cei mai puțin norocoși. Un om ce încalcă legea fără să clipească, în nenumărate ocazii. Un părinte care, încercând să facă pace cu fiul său gay, îi spune candid, inconștient de absurditatea vorbelor sale: "ar fi trebuit să ne spui mai devreme, ne-am fi rugat mai mult". — Oana Balaci, Liternet, 9 decembrie 2022

Totul se întâmplă cu răbdare, acțiunea și caracterul personajelor sunt dezvoltate cu migală. Ritmul lent al dialogurilor și al activităților banale ce se întâmplă în timp real cum ar fi mâncatul sau asamblarea unui puzzle amintesc puternic de filmele Noului val românesc, de un realism ce pare tot mai fictiv pe zi ce trece într-o lume aflată tot mai pe fugă. Monotonia este de-a dreptul chinuitoare, însă pavează drumul pentru momentele neașteptate de climax. Abia atunci se dezlănțuie actorii și dau tot ce au mai bun din ei, oferind publicului interpretări de excepție. (...) Și totuși, nu diferă felul în care iubim? Putem să mai fim la fel de puri în dragostea oferită după ce am suferit prima decepție? Sau suntem destinați să trăim, pe termen lung, o "singurătate în doi"? Și ce facem cu greșelile comise și cu regretele care ne macină? Le vocalizăm sau le aruncăm în fântână, consolându-ne cu faptul că o inundație care le-ar putea aduce la suprafață are șanse minime de existență? Dar și când se ajunge la o astfel de catastrofă... Ai milă, Doamne! Fiindcă trecutul ne urmărește, iar noi nu suntem mai rapizi. — Oana Balaci, Liternet, 10 decembrie 2022

Contemporan cu La Fontaine, textul oferă referințe atât la acest scriitor, cât și la unele dintre cele mai cunoscute fabule ale lui, prin ziceri foarte cunoscute precum "vulpoiul nu ajunge până la struguri". Iar această trimitere la celebrul fabulist nu este întâmplătoare, Școala nevestelor are o morală a ei: dragostea cu forța are viață scurtă, intențiile pure sunt cele ce au câștig de cauză pe termen lung. Sentimentele ce vin natural, conduse de un destin invariabil, oamenii legați de firul invizibil de ață al sorții, acestea dăinuie. Nu chipuri sculptate în mod egoist după un ideal propriu și, în final, de neatins. — Oana Balaci, Liternet, 12 decembrie 2022

Villa Dolorosa este o reinterpretare modernă a celor Trei surori ale lui Cehov, scrisă de austriaca Rebekka Kricheldorf. Unele personaje își păstrează numele, mai exact cei patru frați - cu precizarea că Mașa devine mezina familiei, deși este singura căsătorită. Autoarea a ales această inversiune tocmai pentru a releva că cel mai tânăr suflet poate fi și cel mai apăsat. O altă deosebire demnă de menționat este că în piesa originală, surorile amână la infinit plecarea la Moscova (cel puțin aparent) din cauza factorilor externi, pe când în această variantă Rebekka Kricheldorf & Theodor-Cristian Popescu, ele întâlnesc doar obstacole interioare. Decizia de schimbare a vieții le aparține în totalitate, însă nu pot trece peste barierele pe care și le impun singure.(...) În esență, aproape toți rămân captivi propriului destin tragic. În mod ironic, momentul când angoasa lor își atinge apogeul și golul din sufletul lor este cel mai mare este și momentul în care piscina lor din Vila Durerii se umple pentru prima dată, iar personajelor nu le mai rămâne decât să alunece isteric pe apă, într-o frenezie determinată de aceeași mână nemiloasă a sorții. — Oana Balaci, Liternet, 13 decembrie 2022

Însă mie mi se pare o soluție pertinentă ce adaugă la realismul spectacolului (una dintre "căutările" lui specifice la care s-a referit echipa după reprezentație pare să fie chiar acest realism pe care l-am regăsit și în Întoarcerea). De exemplu, scena vizitei lui Boruga în închisoare - cea care m-a marcat cel mai mult - este cu atât mai de impact cu cât îl vedem desculț afară, pe ciment, și nu pe podeaua de lemn a scenei. Oricum ar fi ales Iclenzan să regizeze această scenă în interiorul sălii de spectacol, efectul nu ar fi fost același. Fiindcă exact această distanță de public voit aleasă, această răceală a camerei de filmat, înfioară și transmite un sentiment de neputință. (...) Așadar, spectacolul lui Iclenzan, cu un laitmotiv sonor al respirației sacadate ce însoțește tragedia personajelor și cu o distribuție amplă este o punere în scenă curajoasă și ambițioasă a unui text cu idei filosofice actuale, dar cu un context politic depășit. — Oana Balaci, Liternet, 13 decembrie 2022

Astfel, după doar două spectacole lectură urmărite, pot spune că Ro.Drama a fost și este un proiect de succes care aduce sau readuce texte în atenția publicului, o alternativă inteligentă pentru perioada pandemică în care teatrul ar fi putut complet să hiberneze. (...) âteva ore mai târziu, spațiul de întâlnire a fost schimbat pentru prima și singură dată în cadrul acestui eveniment. Fiindcă o perioadă artistică nu se sărbătorește doar cu ce a fost, ci și cu ce are să urmeze, Teatrul Studio a găzduit spectacolul Pescărușul în regia lui Nicolae Cristache, cu o distribuție formată din studenți ai Universității de Arte din Târgu-Mureș. (...) Nu cred că am mai pățit vreodată ca un spectacol să mi se pară atât de lipsit de acel quelque chose la început și până la final să ajungă să mă captiveze în totalitate. De obicei e invers pentru mine. Însă felul în care personajele tinerilor actori prind contur treptat, de parcă Cehov ar fi în sală și le-ar dezvolta în timp real, este cu adevărat fascinant. — Oana Balaci, Liternet, decembrie 2022

Totuși, acestea sunt doar greutățile clasei de mijloc. Persoanele cu anomalii precum "omul cu cap de buldog" sau "fata gorilă", reprezentanți ai păturii sociale defavorizate, nici nu ar putea spera ca cele mai mari probleme ale lor să fie de natură amoroasă. Își poartă inima în exteriorul corpului (la figurat, dar și la propriu, datorită costumelor), pentru ca întregul public să o poată vedea. Sunt cărți deschise. Nu își permit luxul misterelor iubirii, al emoțiilor ascunse adânc în suflet. Ei trebuie, întâi de toate, să supraviețuiască într-o lume în care discrepanțele sociale sunt tot mai vizibile. Într-o lume în care sunt plătiți să facă spectacol pentru simplul fapt că sunt diferiți. Așadar nu există intimitate. Când simt cu intensitate, toți sunt martori. Apoi, drept răsplată, primesc "bomboane" - injecții ce îi ajută să se calmeze. Dar sunt îmblânziți, nu vă speriați. Face parte din show. (...) Poate una dintre cele mai înduioșătoare scene este cea în care ei scandează zepelinul, unul din multele laitmotive ale acestui spectacol. Un simbol al avansului tehnologic și al burgheziei. Un element pe tot atât de spectaculos și ieșit din comun pentru persoanele cu anomalii pe cât sunt ele pentru cei care plătesc să le vadă. Un miracol al zborului într-o lume în care săracii și bogații se surprind reciproc. O metaforă tot atât de subtilă cum este cea a statuii vivante și caricaturale ce întâmpină spectatorii în debutul spectacolului și se dovedește a fi dezumanizatul Heindrich, "stăpânul" oamenilor-animale. - Oana Balaci, Liternet, 19 decembrie 2022

Țara Zânelor, în regia lui Keresztes Attila și Laurențiu Blaga, este un spectacol lectură complex prin prisma subiectului specific și local abordat în profunzime, și anume conflictul interetnic româno-maghiar din zona Ardealului și în special din Târgu-Mureș. Textul scris de George Ștefan este inspirat dintr-o poveste adevărată de dragoste dintre un bărbat român și o femeie de etnie maghiară. (...) Atingând teme în continuare tabu pentru societatea contemporană, Țara Zânelor este genul acela de creație de care ori te îndrăgostești, ori te scoate din sală - cum s-a întâmplat în câteva cazuri. (...) Așa s-a terminat SPOT 60: 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, un eveniment care îmi e mai drag decât oricare altul la care am participat în calitate de critic. Un eveniment la care am cunoscut artiști, dar am cunoscut mai cu seamă oameni. Un eveniment unde toți am fost egali, indiferent de vârstă, profesie sau experiență. Un eveniment unde nu mi-am făcut "relații", mi-am făcut prieteni. (...) A fost prima mea întâlnire cu orașul Târgu-Mureș, cu teatrul lor național și compania "Liviu Rebreanu". Dar cu siguranță nu va fi ultima. — Oana Balaci, Liternet, 20 decembrie 2022

Spectacolul este plin de momente de sensibilitate, precum iubirea dintre Elena (Monica Ristea) și fiul ei, cât și de rușine, vină, iar în final capitulare și acceptare a identității sexuale. Conflictul inițial ascunde adevărata problemă și schismă interioară pe care o resimte protagonistul când este forțat să semneze o anumită petiție: cererea care susține căsătoria strict între un bărbat și o femeie. Scena pare a se transforma într-un adevărat câmp de bătălie, unde Andrei încearcă să ofere o voce minorității în fața discursului predominant. (...) Deși problema "familiei nucleare" din România era mai acutizată în anii 2017-2018 (motiv pentru care premiera spectacolului a avut loc pe 24 noiembrie 2017), conflictul tradiție-flexibilitate, "noi"-"ei", normal-anormal etc. rămâne unul extrem de actual. – Andreea Pălăcean, Liternet, decembrie 2022

Ceea ce este cu adevărat fascinant la adaptarea scenică a lui Iclenzan este componenta picturală și încetinirea temporală a acțiunii. (...) Pe lângă close-up-urile personajelor, proiecțiile aduc în fața spectatorilor diverse încăperi, culoare întunecate, interzise până atunci privirii publicului. Spațiile de tranziție sunt uneori întrerupte de trecerea personajelor sau de interacțiunea lor cu imensitatea teatrului și cu lentila camerei. Iclenzan revine la semnătura lui fină, un adevărat "experiment al privirii" (predominant în spectacolele Întoarcerea și Povești din viitor), însă nu se mai joacă cu raportul privit-privitor, ci (inconștient) ne trezește teama că noi suntem mereu urmăriți. Camerele amplasate prin întreaga clădire a teatrului funcționează asemenea unor ochi ascunși, care urmăresc, analizează și anticipează viitorul sau derulează trecutul. – Andreea Pălăcean, Liternet, decembrie 2022

Regizorul László Bocsárdi preia această simplă linie conflictuală fără să o distorsioneze, și o adaptează la contextul secolului XXI, atribuind elemente fine de experimentalism scenic. (...) Regizorul se joacă permanent într-o manieră brechtiană cu personajele, cu temporalitatea și cu straturile de semnificație, adăugând și un Maestru de ceremonii, Heindrich (Richard Balint), trezit la viață de mecanismul declanșat intenționat de Kasimir (Luchian Pantea). (...) Precum își dorea Bertolt Brecht în piesele sale, miza textului nu e de a prezenta publicului o tragi-comedie burgheză, ci de a face publicul să conștientizeze problemele actuale. Similar, încercările (reușite ale regizorului) au fost de a construi acest spațiu heterotopic înălbit, decupat, modernist, în care să ne sechestreze (pe noi, spectatorii), împreună cu personajele, într-o lume a simbolurilor, a realității și problemelor cotidiene (politice, economice și chiar romantice), ascunsă sub un machiaj strident și un solo muzical postmodern. – Andreea Pălăcean, Liternet, decembrie 2022

Miza adevărată a piesei este însă aducerea în scenă a unei informații deja cunoscute de locuitorii Transilvaniei: conflictul interetnic dintre români și maghiari (agravat mai ales prin evenimentul din Tg-Mureș, din martie 1990). Spectacolul se axează pe momentele de tensiune (în majoritatea momentelor, fină) provenite din coexistența celor două comunități. Piesa, care a avut premiera pe 15 decembrie 2018, devine cu atât mai traumatică cu cât acțiunea se desfășoară chiar în Tg-Mureș. (...)Țara Zânelor construiește bucăți de realitate ce au la bază simplificările specifice oricărei zone cu tulburări etnice: tradiționalismul, dorința de conservare a identității etnice și frica în fața unui posibil pericol. (...) Țara Zânelor construiește bucăți de realitate ce au la bază simplificările specifice oricărei zone cu tulburări etnice: tradiționalismul, dorința de conservare a identității etnice și frica în fața unui posibil pericol. (...) O astfel de reprezentație simplă, dar eficientă, este încă necesară, astfel că este încurajat un viitor "pelerinaj" (și posibilă adaptare) a textului în alte localități ale Transilvaniei, foste focare de tensiune în comunitățile româno-maghiare. – Andreea Pălăcean, Liternet, decembrie 2022